Am avut nevoie de o perioadă în care să nu
scriu, să analizez lucrurile și să mă liniștesc. Îmi doream enorm ca povestea
Trans D’Havet
sa fie una de succes, una în care la final să zâmbesc mândru de ce am realizat,
însă lucrurile nu ies întotdeauna cum le planificăm de acasă. Deplasare spre Italia a suferit modificări încă
de la întoarcerea din Islanda, fiind nevoit să renunț la Dolomites Skyrace (am
alergat la 7500). Miercuri de dimineață am decolat spre Treviso, de acolo bus
până în gară, tren până în Vicenza și de acolo bus până în Recoaro Terme unde
am avut plăcerea să mă întâlnesc cu Ionuț, Soby și Florin (cu care urma să
petrec următoarele zile). Mă simțeam destul de obosit după drum dar am avut
timp în zilele ce au urmat să dorm suficient. Am încercat alături de Florin să
dormim cât mai mult timp ziua, pentru a acumula odihnă în ideea că startul la
ultra va fi la ora 1 noaptea și vom alerga foarte mult timp într-o zona a
nopții în care corpul este obișnuit să doarmă. Ușor ușor zilele au trecut și
ne-am trezit ca prin minune pregătindu-ne de concurs, vineri pe la ora 18:00.
Am luat bus-ul din Recoaro Terme și am ajuns în Valdagno (locul de finish) de
unde ne-am ridicat kiturile și în jurul orei
11:00 ne-am urcat în autocare către locul de start. Urmau 80de km și 5000m
diferența de nivel dar aceste cifre nu pot spune de fapt nimic despre ce am
trăit efectiv pe traseu. A fost o reală plăcere să vezi alături de tine
sportivi pe care până acum i-ai văzut și i-ai admirat (nu o să dau nume că nu
se știe poate citesc :D) dar marea problemă nu erau emoțiile ci căldura foarte
mare (peste 28 grade) și umiditatea ridicată (peste 85%).
Mi-am propus să merg
încet primii 10km care aveau aproape 1000m diferență de nivel, iar o parte am
alergat alături de Florin dar am decis să reduc turația și să conserv energie
cât mai multă până în momentul în care se va face dimineață. Mă simțeam
excelent fizic, singura problemă fiind faptul că transpiram foarte mult, pe
față curgea efectiv transpirația ca atunci când fac duș. Prima urcare a trecut
destul de repede și de acolo a urmat cea mai tehnică coborâre pe care am
alergat în viața mea (se poate să greșesc dar a fost extrem de tehnică și fiind
și noapte a amplificat greutatea potecii). Primul punct de alimentare a fost la
kilometrul 12 și de acolo iar la deal. Am urcat de asemenea foarte bine,
depășind destul de multe persoane. A urmat al doilea punct de alimentare unde
am luat iar un gel și am plecat destul de repede la coborâre, spre kilometrul
28 unde era următorul punct de alimentare. Pe fiecare coborâre au existat
foarte multe momente în care am alergat și în sus, fapt ce a amplificat
efortul. La kilometrul 28 m-am uitat la ceas și aveam deja 4 ore și 30 de minute alergate și 2900 metrii
de nivel! Mi s-a părut incredibil că până în acel moment am alergat o cursă la
fel de grea cum a fost Retezat Trail Race și mai aveam de acolo 52km și 2300
metrii de nivel! A urmat o urcare abruptă (care în mintea mea semănă cu urcarea
la Diana, de la MPC) și mare mi-a fost mirarea când am dat de ASFALT. Trebuie
să recunosc că m-am simțit ca un copil care a descoperit cadourile de Crăciun
ascunse de părinți. Am accelerat aici și deși eram în urcare m-am simțit
incredibil. Din păcate bucuria a durat doar vreo 2km, în vârf părăsind asfaltul
și intrând pe zona în care marele general D’Havet a construit alături de soldații săi un
sistem de tuneluri care adunate însumează în jur de 6 kilometri. 6 kilometri,
52 de tuneluri săpate în stâncă și o poteca extrem de tehnică, în ușoară urcare
dar numai prin grohotiș. O nebunie ce a realizat acel om și armata lui (trebuie
să recunosc că l-am blestemat de nenumărate ori pentru ce a făcut dar acum nu
pot decât să apreciez realizarea tactică
și inginerească a acestui om). Încă de
când am ieșit în asfalt se luminase și abia așteptam să scap de frontală și
sa-mi pun șapca în cap. Asta am și făcut, iar când intram în tuneluri mergeam
cu frontala în mână.
Totul a decurs bine pe această zonă până în momentul în
care pe la tunelul 40 am alunecat pe stânca uda (infliltrații) și am solicitat
foarte tare genunchiul drept, resimțind o înțepătură foarte profundă deasupra
genunchiului (pe zona în care m-am accidentat la Hit the Top). Spre bucuria mea
(aparent), durerea a dispărut și am putut să alerg binișor. Am fost bucuros să
îl văd și pe Florin în depărtare (cam la 10 minute de mine). Ultimele două
tuneluri au fost în coborâre însă eu deja simțeam că ceva nu este în regulă cu
piciorul meu. Am ajuns la punctul de alimentare de la km 40 unde m-am oprit
pentru a mă alimenta (greșeala fatală).Aici aveam conform ceasului 6 ore si 20 minute si 3300m diferenta de nivel pozitiva. Piciorul meu s-a răcit instant și au
apărut niște dureri groaznice. Am decis să continui mai ales că știam că partea
cea mai grea trecuse (sau așa credeam eu). Am mers la pas următorul deal, într-un
ritm totuși destul de bun deși piciorul mă durea. A urmat o zona de
sus-jos-sus-jos și punctul de alimentar de la kilometrul 44. Aici m-am oprit,
am schimbat șosetele și jambierele, am alimentat cu apă și am pornit la drum
iar, știind că urmează încă o urcare grea. Dar nu m-aș fi așteptat să fie atât
de grea. Poate și din cauza oboselii acumulate, a căldurii de peste 30 grade, a
grohotișului care făcea poteca extrem de tehnică dar efectiv partea asta mi s-a
părut Horror! Genunchiul durea din ce în ce mai tare mai ales că trebuia să
apăs foarte tare cu mâinile pe pulpe ca să pot urcă într-un ritm decent. Am
ajuns greu în vârf și deși acolo am fost anunțat că ce era greu s-a terminat,
în momentul în care m-am uitat în dreapta am vâzut încă o urcare, care la acel
moment mi s-a părut de asemenea îngrozitoare. Eram la kilometru 48 și m-am
așezat în fund, am băut apă și cola, am cerut niște gheață pentru genunchi și
am plecat la vale.
Ideea abandonului încolțise deja în mintea mea. Am plecat la
vale, mergând și fiind depășit de foarte mulți alergători. Durea ca naiba
fiecare pas și deja începusem să forțez foarte tare pe genunchiul drept. M-am
oprit în mijlocul potecii și m-am dezbrăcat de colanți (probabil o imagine
epică pentru cei care m-au depășit) și mi-am tras pe mine o pereche de colanți ¾
care speram eu să susțină mai bine genunchiul afectat. Durerea s-a diminuat
puțin însă refuzam să cred că voi putea să continui așa încă aproape 30km. Deja
îmi spuneam că este bine să abandonez dar lupta în mine era uriașă. Nu vroiam
să dau greș, nu vroiam să dezamăgesc pe nimeni, nici măcar pe mine! La punctul
de alimentare am luat apă și cola și am plecat tot la pas spre următorul punct.
Ceva sau cineva nu m-a lăsat nici măcar să spun celor din punct că mă gândesc
să abandonez. Spuneam că mă doare genunchiul, că am o problemă cu un ligament
dar nu vroiam sa vorbesc despre abandon. Am mers la pas pe o zonă extrem de
alergabilă și evident că genunchiul durea, mă durea de asemenea să văd că sunt
depășit dar nu îmi doream decât să ajung în punctul de la kilometrul 67 și să
le spun că nu voi termina cursa și că vreau să abandonez. Dar ca și înainte odată
ajuns în punct am refuzat să vorbesc despre abandon. Am luat iar gheață pentru
picior și ușor ușor am plecat la vale. Urmau cei mai grei 13km din viața mea!
Tălpile se inflamaseră foarte tare și dacă genunchiul nu era o problemă
suficient de mare, acum fiecare pas durea și mai tare din cauza tălpilor și a
bătăturilor. A fost o zonă de coborâre foarte abruptă care efectiv m-a distrus.
Nu mai suportam durerea dar chiar nu cred că mai conta în acel moment. Am mers
foarte înfrânat, abdomenul și brațele fiind „frânele”. Singurul gând era să
ajung la finish cât mai repede, să închei întreg acest chin. Evident că m-am
întrebat de foarte multe ori de ce îmi fac asta, de ce nu am abandonat, de ce
de ce de ce!?!? Nu îmi aduc aminte care a fost răspunsul dar cert este că am
terminat!Mi-a luat aproape 3 ore să fac cei 13 kilometri (durerile de tălpi au
devenit insuportabile) iar genunchiul durea ca naiba! Am trecut linia de sosire
în puțin sub 15 ore și chiar am găsit puterea să zâmbesc. La finish mă aștepta
Florin care a făcut o cursă fabuloasă, terminând primul lui ultra pe locul 12
la Campionatul European! Am fost extrem de bucuros că am terminat dar și trist
pentru că știu că rezultatul meu ar fi fost altul dacă acordam mai multă
atenție traseului când a fost cazul. O lecție pe care a trebuit să o învăț „the
hard way”!
După o seară de „somn”, duminică a început
lungul drum spre casă. Traseul a fost în felul următor: Recoaro Terme-Vicenza
(bus), Vicenza-Brescia (tren), Brescia-Bergamo (tren), Bergamo-Aeroport Bergamo
(tren), Bergamo Aeroport – Cluj (mașina – mulțumesc lui Soby) și Cluj-București
(tren). Aproape 48 de ore pe drum care trebuie să spun că m-au obosit mai tare
decât cursa.
În final vreau să mulțumesc din suflet celor
care m-au încurajat înainte și după cursă, celor care și-au făcut griji pentru
mine, celor care mi-au trimis sms-uri în timpul cursei și mai ales persoanei
care nu m-a lăsat să abandonez. Trebuie să mulțumesc din suflet lui Florin,
care dintr-un amic a devenit un prieten și care deși a făcut o cursa
extraordinară, m-a așteptat la finish și și-a făcut griji pentru mine. Jos
pălăria în fața ta! Nu în ultimul rând mulțumesc sponsorilor, lui Ionuț Zincă
pentru că este o continuă inspirație pentru mine dar și clubului Valetudo
Skyrunning Italia pentru ajutorul acordat (Grazie Giorgio Presenti).
În curând
și povestea de la Cindrel… Va urma!
